Cum a inceput?
Suntem in 2017, termin de inotat Belis 10km (in neopren) si ma uit dupa adevarata provocare din 2018.
Incep cu o lunga Google analiza a posibilelor evenimente din “zona” (gandeam UE).
Descopar pentru prima data baza de date, de pe site-ul Marathon Swimmers Federation (MSF) si iata adevarata provocare capata un nume.
Lago D’Orta
27 kilometri intre “Lido di Gozzano” si “Omegna”, circumnavigatie, plecat pe stanga si intors pe dreapta.Un lac, cat o mare, la baza Alpilor.
Vorba aceea prietenul la nevoie se cunoaste, iar prietenul care mi-a sarit in ajutor a fost Fitz.
– eu mi-am propus sa parcurg inot 27 kilometri, fara neopren, intr-un lac de munte (intr-o zi de vara) fara sa fi inotat anterior mai mult de 5 kilometri fara neopren, iar in salvarea mea – in caz ca ma inec, va fi prietenul meu Fitz
– el, care la acel moment nu stia sa inoate, si nici sa caiaceasca; dar are o vointa de fier si ne poarta o prietenie, pe care vesnic o voi respecta.
Vorba mamei mele „nu stiu cine este mai nebun decat celalalt, te bazezi ca te vegheaza cineva care nu stie sa inoate, si in eventuala salvare a lui – ai putea fi tu, care abia vei mai putea inota singur, dupa atatia kilometri” (= 2 nebuni).
Insa ne pregatim ca niste profesionisti, si asa cum eu ma antrenez de cateva ori pe saptamana si Fitz merge la sala, trage de rower si ia cursuri de kayaking – ajungand sa ma intrebe daca va avea un “sea kayak” sau nu. (a?! 🙂 ) N-am stiut ce sa raspund, dar pana la urma a fost un sea kayak. (multumim Stefano 😉 )
Eu, Laura si copiii ajungem cu cateva zile inainte, vizitam imprejurimile si efectuam asa cum imi place sa fac, cand pot, un tur de recunoastere a traseului.
Stiu ca in timpul inotului, daca nu ma invadeaza vreun gand negativ precum “n-am ajuns nici la prima curba”; cunoasterea traseului este un lucru esential in managementul gandurilor si al efortului.
Fitz urmeaza sa zboare, din Londra, in noaptea dinaintea inotului – cu o “usoara” intarziere la aterizare, pe la ora 1 AM.
Somnul deci incepe de la 2 AM si se termina dupa 3 ore.. pentru start, pe la 5 AM.
Bun plan 🙂 In seara dinaintea inotului a fost o furtuna fantastica, atat de puternica ca pe drumul dintre aeroport si cazare a trebuit sa opresc de cateva ori din lipsa vizibilitatii pe sosea. Furtuna ne pune in pericol traseul de inot. Stefano are cel putin vreo 3 planuri: principal, de back-up si de back-up la back-up.. (ati prins ideea) de la un traseu ideal de circumnavigatie a lacului (perimetru) pana la inotul in bucle de distanta mica sau amanarea startului cu o zi. Pe cat de urata a fost vremea cu o noapte inainte; pe atat de potrivita a fost in timpul inotului – soare intre nori, care ranjea la nevoie.
Se da startul pentru toti participantii: inot neasistat, inot in neopren, stafete/echipa si incepe distractia.
Ma gasesc imediat cu Fitz.
Fara prea multa strategie, strategia este: imi vad de inotul meu, in ritmul meu. Dupa cateva curbe, maluri, golfuri, copaci – copaci – paduri si aproape 14 kilometri, ajungem la Omegna.
Sunt cam rupt :), cu multe dureri musculare, dar cu ganduri potrivite.
Asa cum am stabilit de la inceput, Fitz mentine caiacul in permanenta in dreptul meu, dupa regula: inotatorul da viteza, caiacul da directia.
Cel putin 1/4 din timpul petrecut in apa vorbesc singur cu mine; imi tin mie discursuri, in limba romana si engleza, de multumire celui (Fitz) care m-a insotit din caiac in mod deosebit, si celor de care mi-au fost alaturi in pregatire.
Cred ca monologul si recunostinta m-au ajutat sa depasesc foarte multe dintre obstacole si .. au fost multe.
Undeva pe la jumatatea drumului de intoarcere, cam dupa 20 kilometri – intalnim vapoare de transport persoane (ne gandim la autobuze pe apa) si in apropiere de Insula San Giulio, apare pe stanga un golf marisor in dreptul caruia valurile si curentii sunt cum nu am mai intalnit pana atunci; practic ne miscam peste tot.
Strang din dinti, ma inchid si mai tare in mine si gandurile mele, dau din brate si urmez directia aleasa de Fitz.
Dupa ce trecem de insula urmeaza sa imi iau doar 4 invataturi importante:
– punctul de sosire desi este vizibil, nu este atat de aproape pe cat pare. Cu cat e mai bine semnalizat, cu atat e mai departe cand il vad. Mai exact, aici – ce sa vezi? este pe la vreo 3 kilometri; iar de la distanta aceasta, de aproximativ o ora –e cam devreme sa te ia entuziasmul.
– Trecem la lectia 2, pe care nu reusesc nici acum sa o stapanesc cum trebuie – daca finalul se apropie, nu trebuie sa incep sa refuz mancare.
Planul de nutritie este facut, cand ai mintea limpede, sa te tii de el – nu sa il ajustezi cand ai creierii bruiati, dupa efort. Pentru cei care mi-au fost ulterior alaturi, in alte inoturi: recunosc ca bineinteles si atunci am inceput sa refuz mancare! (va fi de povestit despre aventura pe Dunare, din 2021)
– lectia 3: sa tin ritmul meu, nu al celorlalti.
Pe masura ce ne apropiam de sosire, aveam urmatorul gand privind clasamentul: clar nu sunt primul, dar sigur nu sunt ultimul. Daca as fi acum al 3lea si m-as lasa depasit, as termina pe locul 4 – meritoriu oricum, dar nu e pacat de efortul depus ?
Avand propriul nostru clasament de “marathon swimming”, noi suntem cu ochii pe cei fara neopren.
Bineinteles ca in spatele meu incepe sa se vada un sportiv (fara neopren).
Si incepe intrecerea spre finish. Nu reuseam sa inteleg cum a aparut acest sportiv si de unde are aceste rezerve fantastice, sa recupereze mai bine de 300m in 3 kilometri (dupa toti cei 27).
Atunci realizez ce am patit: m-am intrecut cu un inotator mai odihnit, de la stafeta!
Culmea e ca mi-a si iesit, am ramas in fata si am supravietuit.
– Iar ultima lectie tine de alimentarea de la final: as manca si pietre.
O lectie invatata, pe care am gestionat-o in anii urmatori din ce in ce mai bine.
Aceasta a fost “cursa”, eu si Fitz am fost la inaltime!
M-am clasat al 3lea, la categoria de varsta, in primul meu inot in disciplina de (ultra) marathon swimming.
