Undeva pe la jumatatea drumului de intoarcere, cam dupa 20 kilometri – intalnim vapoare de transport persoane (ne gandim la autobuze pe apa) si in apropiere de Insula San Giulio, apare pe stanga un golf marisor in dreptul caruia valurile si curentii sunt cum nu am mai intalnit pana atunci; practic ne miscam peste tot.
Strang din dinti, ma inchid si mai tare in mine si gandurile mele, dau din brate si urmez directia aleasa de Fitz.
Dupa ce trecem de insula urmeaza sa imi iau doar 4 invataturi importante:
– punctul de sosire desi este vizibil, nu este atat de aproape pe cat pare. Cu cat e mai bine semnalizat, cu atat e mai departe cand il vad. Mai exact, aici – ce sa vezi? este pe la vreo 3 kilometri; iar de la distanta aceasta, de aproximativ o ora –e cam devreme sa te ia entuziasmul.
– Trecem la lectia 2, pe care nu reusesc nici acum sa o stapanesc cum trebuie – daca finalul se apropie, nu trebuie sa incep sa refuz mancare.
Planul de nutritie este facut, cand ai mintea limpede, sa te tii de el – nu sa il ajustezi cand ai creierii bruiati, dupa efort. Pentru cei care mi-au fost ulterior alaturi, in alte inoturi: recunosc ca bineinteles si atunci am inceput sa refuz mancare! (va fi de povestit despre aventura pe Dunare, din 2021)
– lectia 3: sa tin ritmul meu, nu al celorlalti.
Pe masura ce ne apropiam de sosire, aveam urmatorul gand privind clasamentul: clar nu sunt primul, dar sigur nu sunt ultimul. Daca as fi acum al 3lea si m-as lasa depasit, as termina pe locul 4 – meritoriu oricum, dar nu e pacat de efortul depus ?
Avand propriul nostru clasament de “marathon swimming”, noi suntem cu ochii pe cei fara neopren.
Bineinteles ca in spatele meu incepe sa se vada un sportiv (fara neopren).
Si incepe intrecerea spre finish. Nu reuseam sa inteleg cum a aparut acest sportiv si de unde are aceste rezerve fantastice, sa recupereze mai bine de 300m in 3 kilometri (dupa toti cei 27).